Aprovizionarea cu medicamente a populaţiei – de la contenţia costurilor la evaluarea eficacităţii

Conf. univ. dr. Sorin Paveliu
Catedra de Farmacologie şi Farmacoeconomie a Facultăţii de Medicină a Universităţii „Titu Maiorescu” Bucureşti, preşedinte al Societăţii Române de Farmacoeconomie

Asigurarea cu medicamente a populaţiei reprezintă o prioritate pentru Guvernul României, atât datorită importanţei sociale a acestui domeniu, cât şi datorită impactului deosebit de important jucat în economia societăţii. În anul 2012 piaţa de medicamente a atins nivelul record de 2,55 miliarde euro.
Odată cu intrarea pe piaţa românească a producătorilor internaţionali, presiunea asupra creşterii cheltuielilor cu medicamentele a sporit de la an din cauza nivelului mult prea scăzut de unde s-a luat startul în aspiraţia de a atinge nivele de îngrijiri de sănătate comparabile cu celelalte ţări membre ale Uniunea Europeană (UE). În perioada 1995-2005, ţările Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCDE) au cunoscut o creştere anuală medie a cheltuielilor în sănătate pe cap de locuitor de 4%, depăşind creşterea economică de numai 2,2% din aceeaşi perioadă. (Steven Simoens Health Economic Assessment: A Methodological Primer Int. J. Environ. Res. Public Health 2009, 6, 2950-2966).

Acest fenomen de creştere are cauze obiective. Consumul de medicamente este influenţat de mulţi factori, cum sunt:
– nivelul actual al cunoştinţelor privind tratamentul bolilor,
– obiceiurile populaţiei privind utilizarea de medicamente,
– puterea economică a societăţii şi a individului,
– cultura organizaţională din spital,
– nivelul asigurării cu personal medical în unitatea sanitară sau teritoriu.
Acestor factori, a căror influenţă este mai greu cuantificabilă şi mai ascunsă analizelor, se adaugă alţii, care reprezintă principalele “arme” ale beligeranţilor în disputa pentru fonduri: pe de o parte se află industria de profil, puternic orientată către profit, care foloseşte accesul la informaţia medicală ca principal instrument de marketing, iar de partea cealaltă cei care sunt responsabili de administrarea fondurilor publice din sănătate – Casa de asigurări de sănătate, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul de Finanţe, care dispun de posibilitatea de a norma activitatea de distribuţie şi prescriere a medicamentelor şi mai ales de a controla sistemul.

Măsurile introduse de guvern pentru reducerea cheltuielilor

După ani buni de creştere a cheltuielilor, anul 2011 a reprezentat primul în care s-a înregistrat o “cădere” a creşterii sub pragul de 10%. Guvernul României a introdus în ultimii ani câteva măsuri care au fost menite a diminua cheltuielile. Cele mai notabile dintre acestea au fost:
– reduceri de preţ impuse medicamentelor din import (practic la nivelul minim din UE),
– modificarea structurii adaosurilor comerciale,
– negocierea adaosurilor practicate de farmacii la medicamentele eliberate în cadrul programelor naţionale,
– introducerea preţului de referinţă pe clase terapeutice.

Datele ne arată că aceste măsuri au eşuat – industria reuşind să vândă pe piaţa medicamente de câţi bani se pot disponibiliza din fondurile publice şi chiar să depăşească pragul impus.

Începând cu 2011 (deşi măsura a fost adoptată cu mai bine de un an anterior) Guvernul a introdus un sistem de taxare a depăşirii consumului prestabilit – cunoscut publicului sub denumirea de claw-back (impropriu – mecanismul nefiind similar celui aplicat în alte ţări sub această denumire), care pare a fi stabilizat pentru moment avântul industriei. Punerea în sarcină industriei a oricăarei depăşiri de buget este însă inacceptabilă la nivel internaţional, iar consecinţele negative nu vor întîrzia sa apară.

În opinia mea, măsurile de contenţie a costurilor, deşi cunoscute, au fost complet ignorate de administratorii de fonduri din sănătate, fie din incompetenţă, din interes sau pur şi simplu datorită faptului că majoritatea au fost medici care nu şi-au adaptat mentalitatea la cea de economist atunci când au devenit manageri.

Enumăr câteva dintre măsurile clasice de contenţie a costurilor:

–    Negocierea directă cu producătorii de medicamente în funcţie de volumul cantitativ şi valoric al achiziţiilor publice. Deşi preţurile medicamentelor sunt scăzute la nivelul minim european (mă refer la preţul din farmacie pentru achiziţia din bani privaţi) în realitate preţurile practicate în ţările cu economii avansate pentru achiziţia de medicamente din bani publici sunt inferioare celor practicate în România!
–    Negocierea cost-volum a fost invocată adesea însă niciodată nu a fost pusă în practică! Unele ţări europene practică o limitarea a profiturilor realizate din comerţul cu medicamente.
–    Stabilirea de preţuri temporare până la obţinerea primelor proiecţii de piaţă pe baza cărora să se poată face o evaluare a impactului bugetar.
–    Stimularea prescripţiei generice prin sisteme de premiere a medicului prescriptor.
–    Coplata diferită pentru medicamente brand name
–    Necompensarea primelor n reţete
–    Stabilirea unei limite a reţetelor anuale acceptate spre compensare
–    Educaţia împotriva polipragmaziei
–    Auditul prescripţiei la cei mai mari prescriptori.
–    Înlocuirea adaosului procentual al comercial cu cote fixe pe produs eliberat.

Farmacoeconomia, echilibru între raţiunile financiare şi nevoile pacienţilor

Toate aceste măsuri, deşi necesare, au însă un deficit major – ignoră tocmai raţiunea de a exista a medicamentelor, obţinerea de rezultate materializate în îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei. Argumentele luate în discuţie sunt unele strict financiare, schimbând paradigma “bătăliei”, care lasă în afară conflictului tocmai actorii principali, bolnavii şi personalul medical. Nici nu este de mirare că finanţiştii şi managerii pierd aproape constant bătălia!
Resursele materiale sunt însă eminamente limitate iar încadrarea în bugete previzibile este o necesitate. În lipsa stabilităţii date de respectarea unui plan de tratamente la nivel naţional survin o serie de disfuncţionalităţi în aprovizionare care generează inechităţi majore: ori de câte ori cineva va consuma în plus – unul sau mai mulţi pacienţi vor rămâne descoperiţi pe un alt palier sau teritoriu.

Beneficiile tratamentelor medicale nu sunt cuantificate în România

Soluţia la care s-a ajuns astăzi în întreaga lume implică însă personalul medico-farmaceutic şi pacienţii în această echilibrare a bugetului de medicamente din bani publici. Afecţiunile cele mai mari consumatoare de resurse beneficiază de medicamente numai în urma încheierii unor contracte cost-volum-rezultate. Evaluarea economică a medicamentelor (farmacoeconomia) oferă decidenţilor informaţiile privind eficienţa medicamentelor deja dovedite a fi eficace clinic. Introducerea unui medicament în arsenalul terapeutic se face numai după ce s-au stabilit beneficiile pe care acesta le aduce, medicamentul pe care trebuie să-l înlocuiască şi mai ales, dacă puterea economică a ţării este suficient de mare pentru a-şi putea permite noul medicament.

În anul 2012 România nu a început încă să cuantifice care sunt beneficiile tratamentelor medicale, nu pentru că nu am şti cum se face ci pentru că nimeni nu o cere.
Introducerea farmacoeconomiei pe scară largă, înfiinţarea unui organism dedicat evaluării tehnologiilor mediale (inclusiv a medicamentelor), creşterea transparentei şi cuantificarea rezultatelor diferitelor programe terapeutice, ar face că atât medicii cât şi pacienţii să poată adopta o poziţie informată în favoarea unei intervenţii terapeutice medicamentoase sau a alteia. Până atunci însă va trebui să ne limităm la măsuri pe cât de primitive pe atât de ineficiente precum claw-back-ul şi să urmărim neputincioşi la tot mai frecventele disfunctionalitati in aprovizionarea cu medicamente.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *